Suntem poate prea cruzi acum și poate prea tineri pentru riduri
Și cred că și prea bătrâni pentru izbucniri isterice de-a râde…
Suntem o generație ce s-a cuprins instant de răcituri și friguri…
Sau de călduri în dosul soarelui ce adesea le surâde…

Suntem flecari sau poate prea filosofi în slovă câteodată…
Cu vorba aprigă, tocmită gutural, la limita tarabelor de piață…
Avem timbrele răgușite sau stridente, cu tonalitatea racordată
La nervul zvâcnitor din tâmplă, ce se numește puls de viață.

Suntem automat stringenți când ni se încalcă drepturile…
Dar prea miopi când alții zac sub greaua oropsire.
Încremeniți în legea firii, rămânem sclavii vechilor culturi…
Aceiași veșnici muritori, ce neglijăm chemări ce vin din nemurire…

Suntem degrabă folositori de verbe dure în propoziții…
Și adjective avem doar pentru noi vreo două lexicoane…
Fără să-i înțelegem pe cei din jur, degrabă facem supoziții…
Și măcinăm, scrâșnind din dinți, o pledoarie de consoane…

Suntem tolăniți în fotolii largi, răpuși de pandemica indolență…
Cu mâinile pierdute în obositoarea artă a nefacerii de bine…
Și ne încărcăm agenda de acțiuni îngrămădite, fără consistență…
Aceiași trândavi zeloși, cu zumzet, imitatori de harnice albine…

Suntem mai mult decât suntem în stare de a recunoaște…
Suntem mai puțin decât ne închipuim în grandomanii crescute.
Suntem vii, aceia care au mirosul înțepat ca și de moaște…
Dar care, prin înviere, pot fi desțeleniți din lanul de cucute.

Suntem pe derdelușul unor vremuri ce o iau la vale…
Fără să mai poată fi ținute cu mâna rigidă puțin pe loc…
Suntem, la trup, noi trupului ploconiți din ochi și șale…
Cu stările ce pendulează între apa lălâie și vâlvătăile din jar de foc.

Suntem o humă ce se uită îngâmfată în străluciri de stele…
Să-și afle strălucirea în lucruri ruginite ce putrezesc ușor…
Uitând că sufletul e nepieritor și vine din Dumnezeu în toate cele…
Și că doar el, în cei vremelnici, mai are continuu viitor.

Suntem degrabă supuși greșelilor și neputinței de îndreptare…
În fiecare veac dorim mai drepți să fim și suntem tot mai strâmbi,
Că neascultarea de Dumnezeu ne este stigmă și înfierare…
Și nu mai avem nimic din măreția cereștilor înaripați porumbi!

Suntem… și ce va fi o să vedem de azi, de mâine, de cine știe când? !
Că nu-i capacitatea noastră de a fi cum n-am mai fost vreodată…
Puterea nu e în sabie, în vorba meșteșugită sau în înțeleptul gând…
Ci în Isus Hristos, Cel ce schimbă, în Duhul ce poate și în voia unui Tată!